Suicidul nu este un spectacol. Unde greșește presa (?)

0

Din buletinele de știri din ultimele luni am putut afla, din păcate, despre mai multe cazuri de suicid, inclusiv ale unor adolescenți. Cazul bărbatului spânzurat în cimitir, al băiatului de la Ștefan-Vodă, al adolescentei din Anenii-Noi… În unele articole, jurnaliștii s-au bazat pe informațiile de la poliție și le-au transmis fără să le filtreze sau să-și pună, elementar, întrebarea dacă nu cumva dăunează prin ce scriu sau prin imaginile pe care le publică. În altele, au încercat, așa cum e normal, să abordeze cauzele suicidului ca problemă socială, însa și aici, în pofida intențiilor bune, s-au produs abateri de la normele deontologice.

 

Bineînțeles, rețete universale pentru reflectarea perfectă a cazurilor de suicid nu există. Fiecare istorie este individuală și orice informație poate dăuna demnității persoanei decedate, poate retraumatiza rudele, dar și încuraja ceea ce specialiștii numesc „comportamente imitatoare”. Totuși, readuc în atenția jurnaliștilor o listă scurtă de reguli-cheie de care trebuie să țină cont atunci când reflectă un caz de suicid:

Interesul public pe care îl prezintă informația (atât cazul/știrea în sine, cât și detaliile). Ghidul de stil cu norme etice pentru jurnaliști îndeamnă reporterii să cântărească mai întâi dacă știrea este de interes public. Având în vedere că astfel de cazuri vorbesc nu doar despre tragedii personale, ci și despre o problemă de sănătate publică, ele sunt, mai degrabă, informații de interes public. Altceva este cum sunt abordate.

Reflectarea senzaționalistă a suicidului. La fel ca violența, abuzul sexual sau tragediile, suicidul nu este un spectacol. Descrierea detaliată a modului în care cineva s-a sinucis, cu pasaje de felul „și-a pus capul pe șine și a așteptat trenul”, „s-a spânzurat în șopron folosind o centură” ș.a., precum și publicarea imaginilor explicite de la locul faptei au fost denunțate de multe ori deja de specialiști drept detalii nerelevante și periculoase, care pot stimula „comportamente imitatoare”.

Prin excesul de detalii și prin modul de abordare, jurnaliștii riscă să retraumatizeze rudele, care sunt atât adulți, cât și copii. În încercarea de a elucida cauzele, uneori reporterii uită că suicidul nu are niciodată o singură cauză. De aceea, prezentarea – chiar și în urma unei documentări temeinice – a unei singure cauze drept mobil este cel puțin un act de superficialitate și neprofesionalism.

În acest context, menționez și riscul culpabilizării celor rămași. Într-un articol publicat de Jurnal de Chișinău despre cauzele suicidului unei adolescente din Anenii Noi, reporterul a dat prioritate dirigintei elevei, care a povestit diverse detalii din viata familiei și a orientat, fățiș sau indirect, vina spre mama fetei. Informația și opiniile expuse de dirigintă nu au fost cel puțin verificate/confruntate cu ce spune familia, or, vocea rudelor nu a fost prezentă în articol.

Ca și în cazul altor tragedii sau abuzuri, principala recomandare a specialiștilor este abordarea  cazului ca parte a unei probleme sociale: în cazul dat, a unei probleme grave de sănătate publică, pentru care ar trebui să existe servicii, activități, politici. De aceea materialele ar trebui să conțină comentarii ale psihologilor sau altor specialiști. Înlocuirea opiniilor acestora cu speculațiile persoanelor întâmplătoare – vecini, colegi, oameni din aceeași localitate – nu fac decât să dăuneze prin răspândirea stereotipurilor sau lezarea demnității persoanei decedate și a familiei.

Ce ar trebui să sugereze jurnaliștii? Întâi de toate, că depresia este tratabilă. Să nu uităm că printre cititori sunt și supraviețuitori ai tentativelor de suicid sau oameni care au pierdut pe cineva apropiat. „Țineți cont de faptul că mulți supraviețuitori ai sinuciderii unei persoane apropiate pot suferi de depresie clinică severă și se pot confrunta cu o multitudine de alte provocări, iar uneori dezvoltă ei înșiși un risc suicidal sporit” – arată expres una din recomandările Ghidului de bune practici jurnalistice, elaborat de Consiliul de Presă în anul 2014.

Scuza pe care o pot invoca unele redacții este că publicul cere detalii „de senzație”, și de aceea ele sunt puse în știri. Ei bine, această scuză nu întotdeauna este validă. După reflectarea, în luna iunie 2018, a morții adolescentei din Anenii Noi care s-ar fi sinucis după ce a susținut examenele de bacalaureat, unul dintre consumatorii de presă a sesizat Consiliul de Presă referitor la modul în care s-a scris despre acest caz. Autoarea sesizării a fot revoltată de faptul că presa a excelat în a oferi detalii despre tragedie, însă nu a pomenit nimic despre linia verde antisuicid sau alte servicii disponibile pentru persoanele aflate în depresie. Un material calitativ la acest subiect ar trebui să conțină astfel de repere și informații. În decizia sa, Consiliul de Presă a făcut mai multe recomandări, inclusiv pentru Ministerul Educației, Culturii și Cercetării, să le amintească profesorilor să nu comunice jurnaliştilor detalii din viaţa privată a unor copii aflaţi în situaţii cu conotaţie negativă – sau a familiilor acestora.

Să obținem detalii despre un caz de suicid nu este atât de greu. Poliția, medicii, vecinii sunt surse ușor de accesat. Să trecem această informație prin filtrul deontologiei, al bunului simț și al dezideratului „Nu dăuna!” este un pic mai complicat, însă e o dovadă clară de maturitate profesională.

Viorica Zaharia, expertă media

________________________________________

Acest articol este posibil datorită ajutorului generos al poporului american oferit prin intermediul Agenției SUA pentru Dezvoltare Internațională (USAID). Opiniile exprimate aparţin autorilor şi nu reflectă în mod necesar poziţia USAID sau a Guvernului SUA.