„Jurnalistul nu mai este persoana care anunță faptele, ci persoana care le confirmă”

0

Rețelele sociale au făcut presa mai leneșă. Cel puțin pe cea din Republica Moldova. Transmisiunile online la fel. Pe lângă avantajele pe care le-au adus în comunicarea modernă și în circulația informației, aceste două instrumente au lovit în media ca instituție care caută, descoperă și aduce adevărul. Au transformat-o într-o cutie de rezonanță (nu chiar în sensul lui Vladimir Volkoff, dar aproape) care tirajează declarații, opinii, imagini, de multe ori fără prea multe intervenții de profesionist. Bineînțeles, asta este partea proastă a lucrurilor. Există însă și partea bună. Dar nu despre asta este acest articol. El va încerca să atragă atenția jurnaliștilor asupra nuanțelor sensibile la preluarea și plasarea conținutului de pe și pe online. Să le luăm pe rând.

Cum folosește media tradițională rețelele sociale? Nu mai vorbim despre avantajele rețelelor pentru jurnalism, discuția e depășită. Vorbim despre cum ar trebui să se raporteze corect jurnaliștii profesioniști la rețele.

La o conferință pe tema reflectării în presă a atentatelor, desfășurată în anul 2016 la Paris, Gregoire Lemarchand, responsabil de rețelele sociale la AFP, a punctat foarte exact o realitate a jurnalismului de azi în raport cu social media: „Jurnalistul nu mai este persoana care anunță faptele, ci persoana care le confirmă”. Tot acolo, la conferință, a venit o idee complementară: rețelele sociale au câștigat bătălia de a fi primele cu informația, dar cel care va câștiga la final va fi cel care va putea contextualiza această informație, ceea ce înseamnă că mediile tradiționale își păstrează credibilitatea și legitimitatea pentru a confirma, tria și ierarhiza informația.

Astfel, o postare pe o rețea de socializare nu devine informație de presă decât dacă este trecută prin două reguli de bază: identificarea sursei și verificarea (a faptelor, a veridicității). În funcție de conținutul postării, se adaugă asigurarea echilibrului prin dreptul la replică. Nu putem prelua o acuzație de felul „X e un minciunos fără pereche”, fără să-i solicităm opinia lui X.

Totuși, realizarea de știri doar din postări, adică fără ca jurnalistul să vină cu ceva mai mult decât un alineat sau o fotografie preluate de pe rețele, mai ales dacă utilitatea lor pentru interesul public poate fi pusă la îndoială, descalifică o instituție media care pretinde a fi ceva mai mult decât o replică a social media. Consumatorul de știri online este prezent, în același timp, și pe rețele. De cele mai multe ori, în special în cazul persoanelor publice, el vede postările originale. De ce ar citi același lucru și pe portalurile de știri, dacă acestea nu vin cu ceva nou sau cel puțin contextualizat? Îmi amintesc dezamăgirea unui jurnalist din România, Cătălin Gomboș, care critica, pe Facebook, acum exact un an, un articol de pe Newsweek Romania format, practic, doar din fotografii care îl vizau pe fiul fostei prim-ministre a României, Viorica Dăncilă, preluate de pe diferite conturi de Facebook. Jurnalistul califica lucrarea drept total lipsită de conținut, iar publicarea ei transformă, în opinia sa, „o publicație serioasă, cu zeci de ani de istorie, într-un tabloid de doi lei”.

În cazul mărturiilor despre ceva ilegal sau imoral ce s-ar fi întâmplat e necesară și identificarea sursei. „Un coleg îmi povestește acum prin ce a trecut când a fost la spitalul X”, nu e suficient pentru publicare. În acest caz, „colegul” concret devine sursa, și nu autorul postării. Un caz în care s-a developat de-a binelea vulnerabilitatea postărilor neverificate a fost istoria de prin luna octombrie 2019 despre copii maltratați la un orfelinat din Chișinău. Chiar dacă în știrile publicate cele mai multe redacții au notat că Ministerul Sănătății, care s-a autosesizat, dar și Pretura Buiucani, care era vizată, au descoperit că o casă de copii cu nr. 13 nu există, în titluri au păstrat certitudinea că undeva în Chișinău se întămplă, totuși, așa ceva. Astăzi, când au trecut câteva luni de la apariția informației, așa și nu a fost identificată instituția unde au putut avea loc presupusele abuzuri.

Cât despre video-uri și fotografii, trecând peste obligația de a cere permisiunea pentru preluare, o întrebare utilă de pus este: „Nu arată cumva prea frumos ca să fie adevărat?”. Și aici avem exemple când, în perioada incendiilor din Siberia, a fost tirajat masiv cerbul cu coarnele în flăcări, iar acum, mai recent, în timpul dezastrului din Australia, au fost publicate mai multe fotografii înduioșătoare cu animale îmbrățișate. Unele portaluri le-au luat ca atare și le-au publicat.

Selectarea editorială. Bineînțeles, nu toate postările de pe rețele merită preluate. O redacție care se respectă va tria editorial conținutul prin prisma interesului public.

Cum ne comportăm însă pe rețele dacă suntem jurnaliști? Codurile de conduită ale marilor redacții, BBC sau New York Times, au inclus demult prevederi specifice referitoare la asta. Unele conțin restricții dintre cele mai detaliate, cum ar fi, de exemplu, pentru reporterii specializați pe politică. Una dintre ele spune că dacă un jurnalist a dat „like” paginii unui politician, trebuie să facă la fel cu pagina oponentului acestuia. De ce? Ca să nu existe nicio urmă de bănuială de simpatii politice și, deci, lipsă de echidistanță în munca jurnalistică.

O altă regulă valabilă  spune că un jurnalist nu ar trebui să publice pe rețele ceea ce nu ar putea publica și în media pentru care lucrează. E dură și o putem combate, înțelegând că pentru unii jurnaliști de la noi Facebook este exact inversul redacției – platforma unde ei cred că pot să spună ceea ce nu își permit în articolele publicate. „Jurnaliștii care se exprimă pe rețelele sociale sunt, în principiu, obligați să respecte regulile etice ale profesiei. Cu toate acestea, principiul proporționalității ar trebui luat în considerare, în special ținând cont de spontaneitatea caracteristică rețelelor sociale, precum și marea libertate de exprimare care se practică acolo. În plus, regulile etice nu se aplică atunci când jurnaliștii vorbesc despre probleme legate de viața lor privată”, se spune, de exemplu, într-o hotărâre a Consiliului de Presă al Elveției, prin care s-au făcut recomandări vizavi de relația jurnalism – rețele sociale.

Același Consiliu al Elveției notează și faptul că „jurnaliștii care utilizează social media pentru a investiga trebuie să respecte regulile etice, în special cele privind corectitudinea cercetării”. Cu alte cuvinte, filtrul deontologic se aplică peste tot. Inclusiv la preluarea fotografiilor ce folosesc, de exemplu, drept mărturie a unei vieți de lux a unui bugetar. O redacție responsabilă, care urmărește informarea publicului și nu distrarea lui cu poze picante din intimitatea unei familii, va utiliza una sau două fotografii relevante și nu va etala toată colecția celui vizat, chiar dacă ea stă, afișată, pe pagina de Facebook.

Social media este, neîndoios, un instrument fără de care media tradițională nu mai poate exista. Comoditatea și ispita vitezei riscă însă să transforme mass-media într-o clonă a Facebook-ului. Modul în care este folosit conținutul de pe rețele dă măsura profesionalismului și credibilității unei redacții.

 

Viorica ZAHARIA,

jurnalistă, președintă a Consiliului de Presă

 

__________________________

Realizarea acestui articol a fost posibilă datorită suportului generos din partea poporului American și cel Britanic, prin intermediul Agenției Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională (USAID) și al UK Aid. Conținutul acestui material ține de responsabilitatea Centrului pentru Jurnalism Independent și nu reflectă în mod necesar viziunea UK Aid, a USAID sau a Guvernului Statelor Unite ale Americii.

 

 

Sursa foto: www.istockphoto.com