Câteva știri din categoria celor „sângeroase”, difuzate în ultimele săptămâni, ne-au ținut atenți mai multe zile la rând, ne-au revoltat, indignat și dezgustat în același timp. În pofida „calității documentării”, care consta în scene explicite de violență și sânge, ne-am ales, în urma vizionării, cu mult mai multe întrebări și nedumeriri decât dacă jurnaliștii ne lipseau de acele detalii picante. Pe cei mai sensibili dintre noi ne-au făcut să ne întrebăm dacă jurnaliștii, în general, înțeleg ce fac publicând imagini cu persoane într-o situație degradantă și umilitoare. Mai jos, încercăm să trecem în revistă principalele probleme deontologice, legale și de bună-credință pe care le-au ridicat aceste istorii.
Cazul Brăguța
Trecând peste dramatismul și gravitatea acestui caz, încercăm să identificăm rostul divulgării de către poliție și 
difuzării de către presă a imaginilor interzise cardiacilor. Într-o primă, parte am văzut imagini video montate în așa fel, încât să se vadă exclusiv comportamentul agresiv al victimei, care vedea că este filmată și se arăta iritată de acest fapt. În acest caz, filmarea – indiferent de cine a făcut-o – a acționat ca o provocare. Astfel, cel filmat a reacționat și a avut un comportament pe care altfel nu l-ar fi manifestat. Dar: unde sunt imaginile cu acțiunile polițiștilor? Acestea au fost tăiate cu grijă, iar presei i-au fost strecurate doar secvențele convenabile poliției.
Demonstrarea grijei față de „interesul public” a continuat cu o altă partidă de imagini, în care Andrei Brăguța era lovit cu picioarele în cap și pe tot corpul, fiind deja inconștient. Calificativul „interzis cardiacilor” este un eufemism în acest caz. Video-ul este înfiorător și pentru cei care nu au probleme de inimă. Poate că erau imaginile din ultimele clipe din viața arestatului. De ce Departamentul Instituțiilor Penitenciare le-a difuzat fără să le estompeze? O altă întrebare este: „Cum se face că în celula monitorizată video nu a intrat nimeni în momentul scenelor care au dus la moartea unui om?”. Care a fost atunci rostul filmării? Să arate cititorilor, port-mortem, scene exclusive și de senzație?
Simpla necunoaștere de către poliție, Departamentul Penitenciare și presă a faptului că demnitatea umană și în special a victimelor abuzurilor trebuie respectată în orice condiții nu este o justificare suficientă. Ostentația cu care au fost rulate imaginile arată două lucruri: (1) interesul (în cazul dat meschin și disproporționat al instituțiilor statului) de a justifica abuzul și (2) „chilipirul” presei care a făcut trafic datorită imaginilor exclusive și violente, și implicit a rezonanței pe care o avea la vremea respectivă acest caz.
Totuși, văzute la rece, lucrurile arată astfel: fiecare om are demnitate umană, inclusiv după moarte. Lezarea demnității și onoarei se pedepsește prin lege. „Reclamant în cauzele cu privire la defăimare poate fi: a) orice persoană fizică a cărei onoare, demnitate sau reputație profesională a fost lezată prin răspândirea unei informaţii; b) în numele persoanei decedate, dacă aceasta nu a înaintat o acţiune cu privire la defăimare – persoana interesată, însă fără dreptul de a cere compensarea prejudiciului moral”, prevede articolul 20 din Legea cu privire la libertatea de exprimare[1]. „Jurnalistul este dator să respecte dreptul la viață privată și demnitate al persoanelor” prevede și Codul Deontologic al Jurnalistului din Republica Moldova[2].
Cazul fetei umilite la Cărbuna
Și dacă istoria lui Andrei Brăguța a arătat dureros de limpede ce se poate întâmpla în spatele ușilor închise ale structurilor menite să ne apere de abuzuri – subiect de mare interes public – atunci cazul fetei bătute și umilite în satul Cărbuna a developat nivelul de degradare la care pot ajunge unii indivizi și… presa care le-a cântat în strună, difuzând imagini filmate de agresori.
Și aici apar o serie de întrebări: Cât de mare era interesul public de a o vedea goală pe o tânără de 16 ani, în ipostaze absolut degradante și umilitoare? Cum au ajuns imaginile în spațiul public? Este clar că filmarea a fost făcută cu telefonul mobil de către unul dintre participanții la scenă. Cu ce scop? Să umilească persoana, prin publicarea ulterioară. Telegraph.md, portalul care nu-și declară proprietarii, administratorii și producătorii de conținut (și care indică drept adresă a redacției doar atât: Chișinău, Republica Moldova), a fost cel care a publicat imaginile, iar de acolo s-au răspândit inclusiv la televiziuni. Drept sursă, Telegraph indică „o prietenă a victimei”. O prietenă care trimite imaginile neblurate ca să-și facă prietena de rușine în toată țara? „Prietena” apare în alte știri drept cea care a sesizat poliția. În mod logic, putem concluziona că imaginile au devenit publice prin complicitatea poliției.
Cert este că NIMENI nu s-a revoltat în legătură cu apariția lor. Nici poliția, nici Centrul pentru Protecția Datelor cu Caracter Personal nu s-au autosesizat pentru a vedea cât de legală a fost difuzarea unor imagini care sunt probă în anchetă (INP) și aduc atingere intimității persoanei (CPDCP).
La observațiile făcute în cazul Brăguța referitoare la demnitatea umană care trebuia respectată în acest caz, adăugăm și obligațiile presei la realizarea materialelor despre copii – Codul Deontologic al Jurnalistului, Codul Audiovizualului[3] în cazul televiziunilor și Legea cu privire la protecția copilului împotriva impactului negativ al informației[4]. Știrea despre acest caz (victimă fiind o minoră) nu era mai puțin gravă sau completă dacă presa se limita la publicarea imaginilor de la reținerea abuzatorilor.
Iar faptul că filmulețul a fost publicat peste 10 zile de la infracțiune, când deja indivizii erau reținuți, iar fata er plasată pentru reabilitare în Centrul „La Strada”, anulează cu desăvârșire necesitatea publicării „detaliilor șocante”. În acest caz, putem presupune că s-a încercat schimbarea agendei informaționale a zilei prin distragerea atenției publicului cu un subiect „șocant”, de la o problemă cu adevărat relevantă pentru societate.
Cazul „s-au bătut… ca fetele”
Fenomenul știrilor-spectacol pe seama stării de ebrietate și de inconștiență a unor oameni ajunși pe mâna poliției nu este nou pentru Republica Moldova. Am văzut șoferi băuți, scandalagii ajunși cu traumatisme la Urgență, cheflii agresivi sau veseli după marile sărbători… Totuși, în ultimul timp interesul pentru astfel de „mostre de jurnalism” părea să fi scăzut, întrucât nu mai erau atât de des difuzate. Iată că „Unitatea de Gardă” de la Canal 3 a reînviat genul. Spectatorii au fost informați cât de violente pot fi două fe
mei care au băut până la inconștiență, cât păr pot să-și smulgă din cap și ce spectacol pot face în fața camerei și microfonului care le este întins insistent. Una dintre femei, cu o vânătaie la ochi, plângea și se ferea de cameră, își acoperea fața și îi spunea răstit reporterului să nu o filmeze și că nu vrea să vorbească. Ca și în cazul Brăguța, ea s-a comportat agresiv la vederea camerei de filmare. Dacă nu ar fi fost echipa de la TV, aflarea ei în sediul poliției ar fi fost, poate, mult mai calmă.
Inevitabil, apare întrebarea legată de complicitatea poliției: Cum i s-a dat voie echipei de filmare în sediul poliției? Ca să filmeze ce? Un subiect de interes public? Să ia interviu unui polițist? Nu. Interviul cu omul legii a fost luat afară. Nu cumva echipa a fost chemată special ca să filmeze starea degradantă în care au ajuns, într-un moment nefericit, niște femei? În sediul poliției femeile erau deja în custodia statului. Nu mai poți spune că e spațiu public și filmezi ce vrei. Cum rămâne cu prezumția de nevinovăție și respectarea drepturilor și demnității persoanei de către instituțiile chemate să ne protejeze?
În toate cele trei cazuri poliția și jurnaliștii au comis abuzuri. Asupra dreptului persoanei la demnitate și imagine. Asupra dreptului consumatorului de presă. Faptul că presa a pus în titluri câte un „strigător la cer”, „terifiant” sau „șocant” la știrea despre fata agresată nu înseamnă ca nu a jubilat asupra detaliilor picante din scenele de violență cu care, iată, au ținut spectatorii distrași de la alte subiecte majore și, prin aceeași împușcătură, au obținut și vizualizări.
Închei cu un citat din „Jurnalistul Universal” al lui David Randal: „Cultura jurnalistică este ca un secret de breaslă transmis de la maestru la învățăcel – o înțelepciune profesională care evoluează (sau degenerează) în permanență. Ea stabilește ceea ce redactorii și șefii lor consideră a fi un articol bun sau ceea ce aceștia resping, ca fiind „plictisitor”; ea hotărăște care subiecte sunt „sexy” și care nu. Tot cultura jurnalistică dictează atitudinea morală a unui ziar și prin aceasta are o influență mai mare decât orice canoane teoretice asupra principiilor deontologice după care se ghidează angajații unei publicații”.
Viorica Zaharia, expertă media
[1] http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=335145&lang=1
[2] http://diversitate.org.md/assets/codul-deontologic-al-jurnalistului-din-republica-moldova-(redactie-noua).pdf
[3] http://lex.justice.md/document_rom.php?id=041D82D8:3A07C731
[4] http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=347276&lang=1
